Sa ploua...

Astazi a plouat cumplit. In mod sigur, aceasta nu este genul de ploaie care te invita la refugiat in patura cu un ceai in mana... Ploaia de astazi era insotita de tunete puternice, de furtuna si de fulgere ce lumanau tot cerul desi soarele apusese. 

Exact ca la o cearta. Si poate ca era o cearta... si noi eram cei certati. Ne-am indepartat prea mult de lucrurile frumoase si simple, de lucrurile veritabile si sincere. Preferam imitatii ieftine si ne mintim mereu, pentru ca, daca am accepta adevarul, ne-am durea prea mult... E doar o alta forma de autoconservare. Cum ar fi daca am avea taria sa si infruntam adevarul, sa ne recunoastem slabiciunile, sa fim mai putin vanitosi si mai mult modesti? Daca am avea ambitia sa lucram la noi, la persoana noastra, ca la un proiect in desfasurare, pana in momentul in care vom fi mandri de ce am devenit? 

Ne afundam din ce in ce mai mult in cotidian, in griji si planuri de scurta durata pentru a nu ne speria daca vom fi nevoiti sa gandim in viitor. Fugim si evitam tot ce ar putea deveni incomod.

In loc de incheiere, o melodie.

I`ll Be Back!

“Nu ne putem salva de amăgiri fără să ne dezamăgim, dar ne putem salva de valorile eterne fără să ne doară acest Univers de amăgiri. Ce-i mai rămâne omului? Să accepte pe veci amăgirile. Este aceasta resemnare? Dimpotrivă. Curaj suprem. Nu este resemnare, pentru că amăgirile sunt un ireparabil ce l-am putea evita restrângând tulburele asentiment dat vieţii. Şi apoi te resemnezi la ce nu iubeşti. Dar nu cred că nu iubeşti amăgirile.”

(Emil Cioran)

Nu am mai scris pe blog de mult. Pacat!... sau poate nu. 

Sa fiu sincera, mai ales cu mine, m-au dezamagit cateva lucruri legate de pagina mea virtuala si am preferat sa reiau scrisul si impartasitul multor lucruri abia cand voi simti nevoia. Banuiesc ca abia acum simt nevoia... Cand totul e agitat, cand sunt multe de facut, cand sunt multe de construit si toate de maxima importanta. Da, acum am simtit nevoia sa scriu, tocmai cand e mai putin timp. Tocmai cand in mintea mea e asa un haos, incat nici nu imi pot organiza ideile. Nici macar degetele nu le mai pot controla cum trebuie... sterg o litera la doua scrise.

Ce prostie si cu blogurile astea... Poate ca unii au dreptate. Eu stau si aiurez pe tastatura si voi (cei 2 sau 3 curiosi) cititi. Cititi ceea ce eu am scris intr-o anume pasa a vietii, sperand, poate, sa va identificati printre randurile mele. Prostie, din nou! Acum nu ma gandesc la voi si nici nu ma intereseaza acum daca va place macar ce cititi, poate doar va irosesc cateva clipe din viata.

In curand schimb designul la blog. Simt nevoia de o schimbare. In schimb, un lucru va ramane mereu la fel. Nu voi cenzura in niciun fel reactiile voastre, adica comentariile, pentru ca imi pot asuma si criticile (pentru cei care intrebau). Imi promit, de asemenea, ca acesta va fi singurul post atat de rautacios. Nu voi folosi spatiul acesta pentru rafuieli personale.

Ne citim mai tarziu!