Subscribe

RSS Feed (xml)



Powered By

Skin Design:
Free Blogger Skins

Powered by Blogger

27 octombrie 2009

Oameni mari cu suflet de copil...


Oameni mari cu suflet de copil... Asta suntem acum, cand viata se incapataneaza sa ne faca responsabili, cand timpul nu mai are rabdare, cand pe scarile universitatii nu mai poti sari si nici urca cate doua trepte... Acum iti spui in suflet ca a venit vremea sa termini cu toate copilariile, a venit vremea sa fii serios. Sufletul se impotriveste.

Poti sa te minti singur zile intregi. Sa te privesti in oglinda si sa gandesti ca acum esti om mare. La cea mai mica problema, insa, vei reactiona ca un copil. La orice zid inima iti va tremura ca cea a unui copil. In ochi se vor ivi lacrimile. Te vei intreba, logic, daca vei mai creste. Daca ar trebui sa cresti. Cand sufletul tau va primi cu mai putina durere micile piedici ale vietii. Iti pare ca in loc sa te maturizezi, ai devenit din ce in ce mai vulnerabil. Ca toata copilaria s-a strans in tine si ca nu vrea sa te paraseasca. Nici tu nu esti pregatit s-o lasi sa-ti scape printre degete.

Ai fi mult mai multumit, insa, daca macar inima ar fi de om mare. La fel cum e la oamenii mari care pot trece pe strada fara sa vada pe cel ranit, pe cel in nevoie. La fel ca la oamenii mari care pot tipa, care se pot certa, care ranesc fara sa li se stranga lacrimile in ochi. O parte din tine ar vrea sa fie asa. Ti-ar fi mai usor. Nu ai mai tremura la cea mai mica piedica...

24 octombrie 2009

Petruţa Cecilia Kuper

Petruta Cecilia este un adevarat talent si ne-a facut mandri, pe noi, romanii... In contrast cu prestatia "Indigo" la New York si Las Vegas, Petruta merita aplauzele unei intregi tari!
Devotamentul pe care il demonstreaza, sensibilitatea si talentul sau te infioara. Pe germani i-a impresionat pana la lacrimi.
Uitati-va pana la final... merita! Felicitari si succes in continuare!

22 octombrie 2009

Razvratire

Frigul mintii mele ma cuprinde des. Gândesc prea mult, poate de asta îmi este atât de frig... Uite!
Mâinile mi-au înghetat pe tastele mult prea tocite de visare. Cat poate sa duca o tastatura? Un vis, doua? Ohooo... dar câte lupte cu sufletul meu? Cat poate, săraca, sa înghită din praful de sperantă de pe aripile mele? In fiecare seara se îneacă si tuseste... Chiar mi-a fost teama ca răcise si ea. Sau poate chiar a răcit...
Stii ca timpul e o farsa? Timpul nu exista. Clipa e o notiune inventata de un pierde-vara, care s-a hotărât sa vadă cât pierdem de fapt din viata. V-ar bucura sa stiti ca ati trăit 100000000000000 de ore fără sa lăsati măcar o briza de bine în urma? Atunci de ce sa mai existe timp? De ce sa mai trăim alte 100000 ore după, pentru a regreta ce am făcut sau ce n-am făcut?
Stiti ca toata viata o trăim după norme? Despre ce sa faci, cum sa faci, ce este una, ce este alta. Ca si cum ai inghiti mâncarea deja mestecata de altcineva. Cat de nebuneasca e o renuntare totala la norme? Cat de nebunesc e sa faci ce simti, fără a mai simti responsabilitatea atâtor norme care trebuie respectate?
Daca alegem sa respectam normele o viata, universul iti va cânta docilitatea? Supunerea la recele ratiunii e doar lipsa de curaj si aripa atrofiata. De ce nu cânta nimeni curajul unei zvâcniri din propriul praf? De ce sa luam medicamente ca sa scăpam de răceala ratiunii noastre, dacă putem face cald cu spiritul?!http://unusuallife.com/wp-content/uploads2006/frozen_in_time_11.jpg

Intr-o joi cu dragoste

Seara de joi... seara deasa de suflet!





nichita stanescu- intr-o joi cu dragoste

19 octombrie 2009

In cumpana...

http://academianae.files.wordpress.com/2007/05/copil-inocent.jpgTimpul nu a avut rabdare cu mine. Sau a avut prea multa rabdare, insa eu nu am realizat ca am crescut si ca trebuie sa ma maturizez. Trec printr-o criza de personalitate. Copilul din mine lupta sa ramana stapan pe mine, in timp ce imaginea de "om mare" si responsabil incearca sa ma ocupe. Oare a venit vremea sa incetez jocul?
Ma sperie cum sunt cei de varsta mea... sunt seriosi, maturi in atitudine, atenti la sine si mai putin la ceilalti. Eu sunt cea care a ramas in urma? Stiu ca nu imi doresc sa devin asa. Stiu ca vreau sa visez in continuare. Numai ca totul e realitate acum. Acum nu mai zambeste nimeni. Totul imi spune sa fiu "om mare" si sa incetez cu prostiile. Ce se intampla daca refuz asta? Daca as ramane asa intr-un mediu greu, fara sa ma schimb? Daca mi-as permite sa fiu copil, sa zambesc si sa fac traznai? Nu as mai fi luata in serios?
Nu vreau sa permit sa ma schimb, dar totul ma indeamna la asta... offf... Help!

16 octombrie 2009

Realitate alb-negru...

Ma oboseste ploaia asta fara sfarsit.
Ma intristeaza tremuratul cateilor adapostiti langa magazine.

Ma deprima cerul atat de cenusiu.

Pacat ca fluturasul meu iubitor de soare nu mai zboara...

Mereu de ziua mea a fost vreme urata!

Mi-e dor de colegi.

Am mai zis ca este foarte frig?

Ce de lucruri deprimante... ce de cenusiu...! E chiar apasator.

Mai tii minte cum e vara? Culorile, mireasma de bucurie?

Tu ai ramas langa mine. Multumesc. Ai tu o culoare a sufletului care ma inveseleste.

In afara de tine... prea putin e ceea ce vreau, prea putin e color.

M-am saturat de nonculori.

Si nu! In mentalitatea mea, o pata de culoare nu inseamna rosul sangelui de pe aleea mea la intoarcere acasa...

Toamna asta e prea trista!

Hai sa o schimbam. Sa o coloram. Sa o inveselim. Vrei?

12 octombrie 2009

Lean on me... I'll be always there!

Sunt unele persoane care au gravat cate ceva in inima mea. Persoane pe care nu le voi putea uita, a caror prezenta importanta nu o voi putea nega. Oameni care m-au creat pe mine, cea cu umbre si lumini. Oameni pentru care mereu voi gasi timp, pentru care mereu voi gasi putere. Pe care mereu ii voi iubi si aprecia, indiferent de modul in care viitorul va arata.
Sunt unii care, desi m-au ranit, au format ceva in mine. Lor nu le multumesc, dar nici nu ii condamn. Trebuie sa fii prea puternic pentru a preveni mereu sa ranesti pe cineva, mult prea stapan pe propria persoana. Cine sunt eu sa judec? Cum pot eu sa masor lumina sau intunericul cuiva?
Mai sunt acele persoane care, desi au zabovit in viata mea numai pentru cateva saptamani, mi-au oferit o sursa inepuizabila de blandete. Mai sunt cei cu care am vorbit numai cateva minute in autobuz, cei care pot sa iti dea o lectie de viata in numai 5 minute, daca ai dispozitia de asculti.
Cu unii nici nu am vorbit, dar au lasat in sufletul meu cel putin un sentiment caldut de iubire. Cersetorul de la coltul magazinului, trecatorul de pe strada cu ochii luminosi...
Daca esti atent, totul are un talc. Totul are un sens si o invatatura. Multumesc toturor...

I've hurt myself by hurting you...

http://4.bp.blogspot.com/_pae3XlXodro/SnNLeTBR-SI/AAAAAAAAADk/rHyFL1DI_sc/s400/I__m_sOrry_by_Everlastinglovex3.jpgAtat de usor este sa depasesti limita sublima dintre a glumi si a gresi... Drept consecinta, totul capata deodata alta turnura, iar zambetul se transforma intr-o incercare disperata de a te ierta tu, mai ales, de imprudenta produsa.
Viata are atatea nuante, incat, uneori, dupa ce acorzi extrem de multa atentie detaliilor, pierzi din vedere esentialul. Fugim dupa realizare profesionala, materiala sau de orice gen, incat uitam ca prima noastra datorie morala e sa devenim OAMENI. Oameni cu suflet, oameni umani... neatinsi de griul vremurilor actuale. E usor sa pierzi atatea din vedere cand totul pare o alergatura dupa nimic, insa una epuizanta.
Atunci gresim cel mai mult. Atunci, in loc sa fim mai intelegatori, devenim irascibili. In loc sa aratam iubire, aratam neincredere. E uman sa gresim, dar celui fata de care am gresit cum ii stergem din suflet dezamagirea provocata?
Iarta-ma...

6 octombrie 2009

Viitorul privit in ochi




Arssura & Kitzi - Vise



Viata este un sir nesfarsit de oportunitati. Ce alegem depinde de noi. Ba chiar, daca am fi constienti de cate alegeri avem de facut pana si cand pornim pe alta poteca, cred ca am simti prea mult responsabilitatea propriilor fapte apasandu-ne pe umeri. Am realiza ca totul are o consecinta si ca si cel mai mic gest poate strani o avalansa de reactii.



Nu mereu putem sa controlam ce se intampla in viata noastra, dar e un pas important sa infruntam totul cu demnitate si maturitate si sa ne asumam responsabilitatea pentru faptele noastre. Viitorul trebuie privit in ochi, cu multa convingere ca totul va fi bine, indiferent de forma pe care o va lua viata. Unele drumuri nu duc nicaieri, altele conduc spre alte optiuni. Niciodata nu ramanem fara solutii, oricat de deziluzionati am fi.



Fiecare doarme cum isi asterne, fiecare duce in spate crucea propriilor alegeri. Nu totul este insa atat de fatalist. Oricine greseste, pacat ca nu si viata ne ofera mereu sansa sa revenim asupra deciziilor neinspirate. Cu unii viata pare mai ingaduitoare, caci, chiar daca unii gresesc mereu, consecintele faptelor par sa intarzie sa apara, dar cine suntem noi sa judecam cine greseste si cine nu? Sistemul nostru de valori dupa care evaluam o fapta e destul de ingust si destul de subiectiv.



Tot ce putem incerca e sa nu ne tradam asteptarile si sa valorificam aspectele pozitive pe care le avem in viata. Pe toate planurile, pentru ca altfel nu am fi fericiti.

3 octombrie 2009

...

Sunt momente in care oricat ai incerca sa cauti cuvintele potrivite, ele se vor incapatana sa ramana ascunse in cel mai ascuns coltisor al mintii tale.
Poate asta e problema...
Gandim prea mult, simtim prea putin.
Daca ti-as spune ca tot ce simt imi sugruma cuvintele... m-ai crede?
m-ai crede ca spun o mie unul cuvinte pe care nu le cred, numai pentru a gasi unul corect?
Dar daca te-as opri din nou din goana zilnica... si ti-as cauta privirea, ai intelege?
ai intelege nevoia mea disperata de a te citi pana in adancul inimii,
eu dezbracandu-ma, in acelasi timp, sub privirea ta de zavoarele sufletului?
Vrei sa-ti fredonez cantecul inimii mele de 2 ani?
Ti l-as putea canta in fiecare zi ploioasa ca asta, la o ciocolata calda. As putea sta in bratele tale si as putea canta la nesfarsit... pana cand as adormi si as visa nimic altceva decat realitatea.
Dar repet... sunt momente cand amutesc pana si cuvintele, iar cantecul ... inca e liniste...

respirare

...............uitam sa fim copii, sa ne bucuram , sa luptam cu zambetul pe buze, sa impartasim micile bucurii, sa ne recunoastem neputintele, sa pierdem cu speranta ca totul are un sens si ca soarele nu intarzie sa apara...

2 octombrie 2009

Aproape studenta...

Cum a trecut vremea si cum m-am trezit deodata aproape studenta... Sunt la distanta de 2 zile de a invata ce imi place, ce am vrut de 6 ani. Insa, acum ma tem. E genul de frica presarata cu nerabdare si entuziasm. Nu stiu ce inseamna facultatea, dar sunt sigura ca va fi bine. Sper, adica.
Imi este dor de fostii colegi, de liceu. Am trecut pe la liceu si mi-am dat seama ca timpul a trecut prea repede ca sa pot respira si simti toata perioada. Timpul asta e nedrept. Foarte nedrept. In curand implinesc 19 ani si nu sunt bucuroasa. Eu sunt un copil, de ce trebuie sa vina timpul sa imi impuna sa devin altceva? Ce e drept, conteaza ce e in suflet.
Experienta de educatoare a luat sfarsit miercuri. Mi-a placut. Ii iubesc pe acei copii. Sunt niste dulci. De acum incep antrenamente in regim intensiv, poate meditatii. Sunt putin ingrijorata pentru ca nu stiu cum voi putea sa fac fata la programul nou, nu vreau sa uit de sufletul meu si sa devin un robotel.
Multe, multe ganduri pentru copilul din mine. Prea multe, poate.
Postez o poza cu puii de oameni de la gradi.