...........

Imi este dor de scris si de cei 3 cititori pe care ii am. Nu obisnuiesc sa ma mint ca blogul acesta este important pentru cineva, dar pentru mine are o insemnatate maxima, chiar daca postez destul de rar.

Timpul nu prea mai are rabdare cu mine... Totul se comprima, evenimentele se deruleaza intr-un ritm halucinant, iar eu nu ma pot opri asupra niciunuia sa ii extrag invatamintele. Dar, de asemenea, ma incapatanez sa nu fac din acest blog un jurnal online. Nu cred ca ar mai avea aceeasi alura daca as scrie mult si prost despre intamplari banale ale vietii mele.

In penultima vacanta de scoala a vietii mele am fost in prima si ultima excursie cu clasa. Imi este dor de cota 2000, de gratarele noaptea tarziu, de bancuri pe saturate, jucat mim, ras pana la isterie si chiar de 10 km parcursi pe jos pana la cota 1400. Ma amuz de momentele cand abandonam drumul si cadeam in genunchi in zapada, epuizata pana la refuz, dar e frumos cand cineva te impulsioneaza si te convinge ca poti reusi orice. Excursia a fost insa marcata si de o usoara tendinta a mea de a nu ma evidentia in niciun fel, de a trece neobservata...

Nu am avut prea mult timp de visare apoi... Imediat cum a inceput scoala, cel mai utilizat cuvant a fost "bac", dar si psihologie, pentru ca anul acesta vreau sa particip iar la olimpiada.

Pe alte planuri, situatia a fost si mai tulbure. Inca astept un rasarit. Poate mosul vrea sa vina mai tarziu si eu nu ii permit... sau poate motivele mele de tensiune sunt reale.

Tot astept rasaritul...