O alta zi...

Trece o zi... si inca o zi... Parca nimic nu are nicio finalitate, niciun rost. Te agiti o zi intreaga si iti dedici toata energia pentru a reusi ceva si, la sfarsit, realizezi ca a fost in zadar. Nimic nu mai pare sa aiba un rost, viata trece pe langa tine, lucrurile frumoase de asemenea. Nu mai ai puterea de a ridica privirea pentru a le observa...
Toata ziua de azi a fost vremea mohorata, nici in sufletul tau nu a fost diferit. Ai observat cerul. Totul intunecat, nori negri care isi purtau plumbul. Au trecut ei impinsi de vant, au venit altii. Parca dupa furtuna rasare soarele, nu? Acum soarele a uitat sa ne salveze. Poate a obosit si el... Ce frig a fost astazi! Da... si vantul era rece, rascolitor... rascolea in cenusa iluziilor pierdute, a suspinelor ascunse, a lacrimilor uscate sau sterse discret. Si apusul... ce apus! Crepusculul avea o culoare cenusie, avea culoarea tristetii, a mortii. Intunericul era apasator, ce apasator s-a lasat intunericul!
Tu, insa, ai facut cum ai fost invatat. Ti-ai continuat drumul. Ai ignorat natura muribunda. Ai calcat in picioare primele frunze ruginii, rapuse de toamna. Ai calcat si ai ignorat si sufletul care tremura sub fiorul amintirilor. Da, astazi ai trait in trecut. Ai retrait emotii vechi, dezamagiri, bucurii... dar toate cu regret pentru trecerea timpului. Nici parcul nu te-a incantat azi. Nu te-ai dat in leagan cum faceai alta data, ca un copil. Azi ai simtit totul ca un adult. Asta te intristeaza acum, la sfarsit de zi.
E o zi pierduta, inca nu stii exact de ce... dar este categoric pierduta! Asta te face trist... Dar inca mai ai o viata inaintea ta. E consolare sau pedeapsa?
Hai, copilu' ! Maine nu va uita soarele sa rasara!