In cumpana...

Timpul nu a avut rabdare cu mine. Sau a avut prea multa rabdare, insa eu nu am realizat ca am crescut si ca trebuie sa ma maturizez. Trec printr-o criza de personalitate. Copilul din mine lupta sa ramana stapan pe mine, in timp ce imaginea de "om mare" si responsabil incearca sa ma ocupe. Oare a venit vremea sa incetez jocul?
Ma sperie cum sunt cei de varsta mea... sunt seriosi, maturi in atitudine, atenti la sine si mai putin la ceilalti. Eu sunt cea care a ramas in urma? Stiu ca nu imi doresc sa devin asa. Stiu ca vreau sa visez in continuare. Numai ca totul e realitate acum. Acum nu mai zambeste nimeni. Totul imi spune sa fiu "om mare" si sa incetez cu prostiile. Ce se intampla daca refuz asta? Daca as ramane asa intr-un mediu greu, fara sa ma schimb? Daca mi-as permite sa fiu copil, sa zambesc si sa fac traznai? Nu as mai fi luata in serios?
Nu vreau sa permit sa ma schimb, dar totul ma indeamna la asta... offf... Help!